Imi pare rau ca nu mai am nimic de spus.

Cand nu stii ce va urma numai singuratatea spune ca va fi asemanator ca si altadata. N-am avut nici un vis.Fara vise!...cand nu stiam nimic...si din cate intrebari mi-am pus nu ramane nici una cand ma uit in oglinda si nimeni nu intelege tacerea lucrurilor.

Cat de strain ma simt cand aprind lampa,in tacerea odaii care nu spune decat ca este si moarte!Dupa atata intrebare asupra celor fara de inceput si fara sfarsit simt aceeasi imbatranire.La urma urmei,dupa multe carari,dam pe acelasi drum...si totusi...pe drumuri,

lumea pare cautand o iesire si n-o gaseste.

Daca vrei sa ramai pe ganduri,pe aceste alei de toamna, e prea mult mister si nu e nimenisa rada sau sa te planga.

Timpul se repeta inspaimantator in haos si,calculat,in artificial. Cate intalniri,mai ieftine sau scumpe,si cate strazi cu gradini plouate,cu parfum de toamna...pare o carte cu ingeri,demoni,stele,suflete si alte vedenii...peste tot plutea dezgustul unui veac.Dormiin pace,trasnet atoatestiutor,ucide si clipa aceasta care spune ca esti nimic!

Sosi tarziu,pe cand uitasem pentru ce am venit...Era intr-un salon de magie.O noapte de iarna,care trecea tacuta,intr-o strada laturalnica;pe la ferestre si printre cativa arbori ningea pentru prima oara in viata lui.

...si am uitat apele amari ce plouau in targul cu garle si podete;si noaptea,noaptea ne ducea in noapte...

Cand va ninge,cat de frumos va fi prin orasul alb...fiecare avem o poezie a noastra.

Voi rosti destule greseli de aici inainte, ramanand sa plang pentru cele ce nu le pot spune...imi pare rau ca nu mai am nimic de spus: privesc.